,,Invitație la vals”, Mihail Drumeş

4

,,Invitaţie la vals” nu este doar un roman piperat de dragoste, ci şi un amalgam de sentimente, durere, răzbunare şi sacrificiu. Orgoliul şi mândria sunt două calităţi care te sugrumă în interior, te determină să trăieşti intens, te fac să valsezi pe scena teatrală a vieţii ca un adevărat erou. Da, este frumos, incitant, dar extrem de periculos. Cele două personaje principale, Mihaela şi Petrican, nu dispun doar de aceste calităţi, ci jonglează cu ele până cad în vâltoarea prostiei omeneşti. Orgoliul este cel care îţi aruncă o altă viziune asupra dragostei, acea dragoste pătimaşă plină de inexistenţă pământească:

“E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul pînă la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfârşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, necunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie.”

“Dragostea e foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci dimpotrivă, îl lasă mereu flămând, iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă. Şi Mihaela cunoştea acest secret, de care multe din semenele ei vârstnice şi cu experienţă n-aveau habar.”

Romanul surprinde frumuseţea tumultoasă a tinereţii, dorinţa nestăvilită de a experimenta senzaţii noi, idealismul iubirilor ce par veşnice şi dramatismul unor decizii radicale influenţate de stările intense de moment care au însă consecinţe ireversibile.

„Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid.” – Cu aceste cuvinte incepe romanul al carui nume este inspirat de piesa lui Weber, „L’invitation à la valse”.

Tudor, un student la drept, privea relațiile cu fetele ca pe o joacă. Nu investea niciodată sentimente într-o relație, oricât de frumoasă era fata respectivă. Avusese la viața lui parte de multe fete, asta datorită charmului de care dispunea. Era singur la părinți și destul de răsfățat. Studia dreptul la București.

Deși nu-și dorea să se implice într-o relație serioasă, își face una aproape fără să vrea. Își pune în minte să o cucerească pe vecina de cameră, pe Mihaela(sau Micaela/Michaela cum este numită în anumite variante ale carții) care îi făcuse o impresie destul de plăcută. Începe prin scrierea unor scrisori de dragoste care la început îi sunt înapoiate, însa pe parcurs îi sunt acceptate. Acest joc tăcut al lor are rolul de a pregăti terenul de luptă. Ceea ce-l îndemnase pe Tudor să lupte fusese reticiența cu care privea Mihaele lucrurile. Părea greu de cucerit. Încă din primul moment ea reprezentase pentru el mai mult un teritoriu necunoscut pe care dorea cu orice preț să-l cucerească.

Și reușește în cele din urmă. Ea îi cade în brațe. Se îndrăgostește de el, deși simte o oarecare răceală la el, nutrind speranța că va reuși să-l facă să devină al ei. În cele din urmă i se dăruiește. El îi face tot felul de surprize. Se duc împreună la mare, unde are loc prima ceartă. Pentru a se împăca, el îi face o surpriză, o mică excursie la Constantinopol.

La întoarcere el realizează cât de mult se apropiaseră și îi e teamă să nu se îndrăgostească și  să-și dorească să rămână cu ea, așa că pune capăt relației. Îi scrie o scrisoare de adio. El speră ca ea să-i cadă la picioare și să-i ceară iertare în caz că-i greșise cu ceva. Oricum să reacționeze cumva. Însă Mihaela nu face absolut nimic. Tăcerea ei îl face să se manieze și îi mai trimite o scrisoare prin care o anula pe prima zicând că prima fusese doar un test, pe care datorită lipsei de reacție îl picase, și o învinovățește pe ea pentru distrugerea relației. Nici la cea de-a doua scrisoare nu primește nici un răspuns.

El pleacă în vacanță la țară. Acolo realizează ce reprezintă Mihaela pentru el și se întoarce în București cu speranța să o poată găsi și căsători cu ea. O găsește printr-un noroc. Rămăsese însărcinată cu el, însă era foarte dezamăgită de atitudinea pe care o avusese el. Cum se despărțise de ea știind foarte bine cât de mult îl iubea ea.

Deși acceptă să se căsătorească cu el, ea îi pregătește o răzbunare. Pierderea sarcinei va face răzbunarea și mai posibilă. Ea are intenția de a-l înșela și părăsi pe soțul ei, însă planul îi este dat peste cap. Are un accident de mașină tocmai în momentul când se întâlnise cu eventualul amant. Bineînțeles că Tudor crede că ea îl avusese deja amant așa că o părăsește și o obligă să se căsătorească cu amantul ei.

Această căsătorie o va ruina pe Mihaela. Ea îl iubea în continuare pe Tudor, iar faptul că el apare în postura unui înger păzitor și ocrotitor al familiei ei, o pune în imposibilitatea de a mai trăi o viață liniștită așa că în cele din urmă se va sinucide lăsând în urmă un singur bilet de adio lui Tudor, căruia îi explică tot ceea ce trăise ea. Fericirea de dinainte de prima despărțire și chinul de după divorț. Atunci realizează și Tudor cât de mult o iubise și cât de mult rău îi făcuse, intentionat. Deși nu crezuse că o va aduce în această situație, el fusese cel care o împinsese să facă pasul. Așa că hotărăște că nici el nu mai are nici un rost pe pământ și se sinucide la rândul lui.

5

Citate…

“… până la Mihaela, femeia fusese pentru mine o pluraritate, de la ea încoace femeia deveni unică şi o chema cu numele ei.”

“Marile dureri nu dor la început. Sînt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă.”

„Pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară”.

„În definitiv, ce e dragostea decît o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? îndată ce taina se dă pe faţă, dragostea vestejeşte, îşi pierde frăgezimea, vraja, devine ceva obişnuit, de toate zilele”.

„Numai lipsa unui obiect ori a unei fiinţe, care ne-a aparţinut o dată, ne pune la lumină adevăratul preţ”.

„Bogăţia nu constituie o superioritate, e un bun temporar. Adevărata bogăţie e a creierului”.

„E de neînchipuit cum nu-şi dă seama femeia că dragostea nu-i decit drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decît drumul pînă la aflarea adevărului. De aici încolo, se sfîrşeşte lupta şi urmează supunerea. S-a dus farmecul necunoscutului, ne­cunoscutul devine pe zi ce trece tot mai cunoscut şi dragostea sucombă roasă de repetiţie, obişnuinţă, saturaţie”.

„Marile dureri nu dor la început. Sînt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă”.

„Ce însemna oare ştiinţa dreptului, ce noimă aveau disciplinele filozofice şi toate celelalte ştiinţe pe lîngă marea ştiinţă a dragostei?”

,,Oricum – era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă decât paradisul cu una proastă.”

,,Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una.”

,,- Vreau să-ţi intru în sânge, pricepi?”
,,Banii se pot cheltui, chiar pierde. Averea minţii rămâne însă neatinsă: nu s-a născut până acum hoţul care s-o fure.”
,,Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?”

„De fapt, marile pasiuni rămîn necunoscute, se consumă în anonimat”.

„Numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret”.

„Iubirile mari sînt tocmai ace­lea de care te îndoieşti mai mult”.

„Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, cîteodată chiar mortal. Du-te şi caută altă femeie, mereu ia-o de la început. Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e in­saţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cît bei, cu atît îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e feri­cire”.

„Dragostea e foamea de femeie unică, şi dacă această femeie se pricepe să nu dea prea mult bărbatului ca să-l sature, ci dimpotrivă îl lasă mereu flămînd, iată secretul lui Polichinelle care ţine iubirea proaspătă. Şi Mi­haela cunoştea acest secret, de care multe din semenele ei vîrstnice şi cu experienţă n-aveau habar”.

„Oare marea artă în iubire nu e să rupi cînd eşti pe culme? De ce să aştepţi descompunerea simţămintelor, inevitabilele certuri, înjosiri, invective, care scoboară în mocirlă cerul dragostei? De ce să aştepţi muşcăturile înveninate ale şerpilor de care pomeneam adineauri şi să nu isprăveşti în plină strălucire?”

„Femeile învinse de viaţă au uneori o sete nebună de a cădea tot mai jos, chiar simt o voluptate de a-şi distruge ce a mai rămas curat în ele.”

„Nici o răzbunare nu e mai cum­plită ca aceea care izvorăşte din dragoste„.

„Nu ştiu ce mă durea, muzica sau dragostea? Parcă o mînă duşmancă îmi spintecase pieptul ca să-mi smulgă de acolo inima, cu fibrele tremurinde. Şi pe aceste fibre treceau, nemilos, arcuşurile viorilor… Plîngeam cu toată fiinţa… Tot ce rămăsese viu în mine plîngea angrenat într-o dezlănţuire ce nu mai putea fi stăvilită. Şi, ciudăţenie, plînsul acesta îmi făcea aşa de bine! Găsisem un sîmbure de fericire chiar în lacrimi”.

„Oricine ştie că sinuciderea e o boală a sufletului, că nimeni nu-şi curmă zilele înainte ca ea să fi ajuns la sfîrşitul evoluţiei”.

„Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis „superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catas­trofală”.

„Ceea ce ştiu însă, cu toată luciditatea, e că inteligenţa mea a dat un greş formidabil. Credeam că ştie să-mi arate drumurile, să-mi descurce încurcăturile şi să-mi pună la îndemînă soluţiile cele mai bune. Ce-i drept, luminile ei m-au ajutat deseori, însă numai în lucruri mărunte, de suprafaţă. Pe cele importante, marile răscruci şi cotituri ale vieţii, e neputincioasă să le rezolve. Îţi dă numai iluzia că le-a rezolvat. E neputincioasă prin însuşi rostul funcţiunii, pentru că se află în serviciu comandat, slujind acelui uriaş inconştient unde se fermentează orice gînd şi faptă, unde se face legătura cu morţii şi, pe deasupra lor, ou însăşi soarta ome­nească”.

„Din păcate, rar ne uităm unii la alţii cu ochii deschişi”.

,,Eu cred că noi înşine suntem autorii binelui sau răului, că destinul nu e în stele, ci mult mai aproape, chiar în mâinile noastre.”

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, vă felicit! Cartea e plină de citate superbe, cred că pe unele le-am cam repetat și dacă nu ați citit cartea e timpul să o citiți pentru că vă veți îndrăgostii de ea, așa ca mine! kisses! ❤

Anunțuri

8 gânduri despre “,,Invitație la vals”, Mihail Drumeş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s